Această biografie a fost redactată având ca și sursă de inspirație textul din cartea intitulată Jacques Faix un clasic al Aradului sub egida Muzeului de Fotografie Maghiar și din alte surse provenind din ziarele vremii, materialul va fi permanent actualizat, odată noi informații ar ieși la suprafață.
Ultima actualizare: 01.10.2021
Jacques Faix (Jakab Faix) s-a născut la Arad, la trei ani de la crearea conceptului de dualism austro-ungar, la 29 iunie 1870. Tatăl său, tot Jacques, a fost cel care şi-a schimbat prenumele din Iacob (Jakab) în Jacques, tocmai pentru ca să fie în ton cu numele de rezonanță franceză, la modă în acea epocă.
Familia nu prea știe care este originea numelui, unii bănuiesc o legătură franceză (în franceza medievală ,,fais” însemna legătură de lemne și era și numele celui care culegea și vindea aceste lemne), însă este cert că numele este foarte frecvent inclusiv în zona centrală, germanică a Europei. În Slovacia actuală, de unde se crede că familia a venit la Arad, trăia o populație numeroasă cu acest nume.
Tatăl viitorului fabricant de piane și fotograf era croitor și s-a căsătorit la Arad, cu fiica tâmplarului Koditek (bunicul lui Jacques Faix). Jacques s-a născut imediat în anul următor în casa bunicului . Această înrudire este importantă deoarece tânărul Jacques şi-a făcut ucenicia în atelierul bunicului, în același atelier în care, timp de doi ani, a fost ucenic şi viitorul faimos pictor, Munkacsy Mihaly.
Cert este că urmaşii, respectiv nepoții și strănepoții, care trăiesc la Budapesta, cunosc foarte puține despre cum a ajuns primul Jacques (tatăl lui Jacques Faix), croitor de altfel, la Arad, tot așa cum nu le este foarte clar de unde vine numele de familie cu rezonanță franceză. Familia s-a despărțit oarecum în două după 1921, atunci când unicul fiu al lui Jacques Faix, Frederic (Frigyes) a rămas la Budapesta, în timp ce tatăl, constructor de piane și fotograf, rămâne la Arad împreună cu cea de-a doua soție, Ilona Reitter.
Cu ajutorul nepoților, Muzeul Maghiar al Fotografiei a avut o încercare de realizare a unui arbore genealogic al familiei Faix cu ocazia editării în 2004 a unui album dedicat activității fotografului Jacques Faix. Cum am putut afla deja, Jacques Faix este rezultatul celei de a doua căsătorii a tatălui, fiind primul născut al cuplului, urmat la trei ani de sora Anna, cea care însă pleacă prematur din această lume, la doar 37 de ani, în 1910. După moartea surorii sale, căsătorită Guld, Jacques Faix are grijă de fiul acesteia, Emil Guld, cel care îl urmează în pasiunea sa pentru arta fotografică.
Există dovezi ale unei legături apropiate dintre Jacques Faix și cel puțin doi dintre membrii familiei Neuman. Adolf Neuman, cel care era cu zece ani mai mare ca acesta și făcea parte din familiile înstărite ale Aradului din cea de a doua jumătate a secolului XIX, a avut o influență mare asupra acestuia.Chiar dacă nu sunt dovezi irefutabile, este plauzibil că Alfred Neuman jr. născut doar la un an după ce s-a născut Jacques Faix, se cunoșteau mai ales că ambii aveau să studieze la Viena și amândoi erau veritabile vlăstare ale burgheziei arădene, această constelație ne face să credem că cei doi aveau să frecventeze aceeași lume din capitala imperiului austro-ungar.
Familia Neuman a venit în Arad tot în perioada în care şi Koditek Vince (bunicul lui Jacques Faix) s-a stabilit în același oraș la câțiva metrii de casa Neumann, adică în anii patruzeci ai secolului XIX. Succesul fulminant al familiei Neuman se datorează activității fabricii de spirt de pe drumul Pecicăi, ce i-a ridicat foarte repede la rangul de familie cu un rol determinant în viața Aradului. Istoria spune că împăratul Franz Iosif a vizitat orașul în 1884 de dragul lor, declanșând procesul care a introdus familia în rândurile nobilimii austro-ungare.
Jacques Faix avea pe atunci 14 ani, fiind elev și se pregătea în atelierul bunicului matern pentru a absolvi Școala de Arte și Meserii din Arad, în 1889.
În 1889 Jacques Faix pleacă la Viena ( în același timp cu Adolf Neuman Jr.) pentru a-şi desăvârși măiestria în construirea pianelor, fiind acceptat ca ucenic de către cel mai renumit constructor de piane din Viena, Anton Pokorny . Pe modelul breslelor de meserii, care încă în aceea perioada, în intervalul 1889- 1895 călătorește în diferite ţări pentru a vizita și alte ateliere de construire a pianelor şi pentru a-și însuși cât mai bine tainele construcției acestor instrumente muzicale.
În perioada respectivă la Viena se aflau și cei doi membri ai familiei Neuman, Adolf în calitate de reprezentant al firmei familiei din Arad, iar Alfred jr. la studii. Dacă luăm în considerare că Adolf era impresionat și pasionat de tehnica fotografiei, vom înțelege și interesului tânărului Jacques de noua tehnică care deschidea perspective noi în arta reprezentării realității. Alfred Neuman jr. fiind de-o vârstă cu Jacques, un posibil companion al lui Jacques Faix în Viena. Tot istoria ne spune că înființarea Foto Clubului a fost sponsorizată de Adolf Neuman. Din contextul celor relatate se poate deduce influența pe care familia Neuman a avut-o asupra traiectoriei lui Jacques Faix.
După 7 ani intensivi de studiu și ucenicie, Jacques Faix avea să devină maestru în arta fabricări pianelor. Curajul caracteristic vârstei, avea nici 25 de ani în 1895, îl face să își deschidă un atelier de construit piane la Viena, pe Hofmuhlgasse 12, ajungând foarte repede să fie recunoscut pentru calitatea desăvârșită a instrumentelor fabricate.
În acest context, face cunoștință cu prima soție, o pianistă recunoscută în Viena, Maria Pessek, cu care se și căsătorește în 1901.
De-a lungul investigației biografiei lui Jacques Faix ne-am pus întrebarea, având în vedere situația acestuia de la Viena (excela în toate domeniile de activitate), de ce revine totuși imediat după celebrarea căsătoriei la Arad, rămânând aici până la moarte în anul 1950.
Nu am găsit până acum explicații la această întrebare , biografiile publicate până în acest moment tac asupra acestui eveniment, putem însă presupune din nou o influență a familiei Neuman.
Din corespondența vremii aflăm că directorul Conservatorului din Arad ( Conservatorul din Arad, primul conservator de pe teritoriul României și al șaselea din Europa. atestă rolul extrem de important al muzicii în viața culturală a Aradului, la începutul secolului al XIX-lea.), îi propune lui Jacques Faix să revină la Arad pentru a organiza și promova stilul vieții muzicale vieneze. Acţiunea are loc şi la inițiativa făcută public de familia Neuman pentru susținerea acelor care vor putea aduce plus valoare la viața socială și culturală a Aradului vremii.
Astfel, după mai bine de un deceniu de viață vieneză, îl regăsim pe Jacques Faix la Arad, mutându-și atelierul de construit piane pe strada Batthyani. S-a implicat plenar în viața socială a Aradului prin organizarea de concerte de muzică şi pian la Crucea Alba (actualul Hotel Ardealul) și serate muzicale pentru elita societății, în casa lui de pe strada Episcopiei. Aradul s-a aflat atunci într-o perioadă deosebit de fastă și productivă din punct de vedere socio-economic și cultural, poate neegalată de atunci încoace.
În aceiași ani, cea de-a doua generație a familiei Neuman pune bazele industriei textile, fiind fondată prima fabrică de autoturisme din zona estică a Europei, industria de material rulant este în plină efervescență, punând Aradul între primele orașe în care circulă trenuri acționate electric. Viața muzicală este de asemenea foarte vie, teatrul, inaugurat tot de împărat încă în anii șaptezeci ai secolului XIX reprezintă locul de întâlnire al protipendadei. Viața sportivă, nautică dar nu numai, în care familiile înstărite ale orașului se implică cu frenezie, avea să marcheze profund aceeași perioadă istorică.
Cel puțin până la izbucnirea Primului Război Mondial avem în față pe Jacques Faix care este un adevărat pol al culturii locale, atât prin pianele ce le construiește, cât și prin fotografiile pe care le realizează în atelierul său dar mai ales prin organizarea concertelor de la Crucea Albă și seratele organizate în Salonul Pianului din casa sa.
Documentele care ne-au rămas din această perioadă oferă imaginea unui oraș în efervescență culturală evidentă, enumerăm aici doar concertele de pian organizate în sala hotelului Crucea Albă, susținute într-o primă fază chiar de doamna Faix, expoziții fotografice la care lumea se îmbulzea mai tare ca la cele de arte plastice.
Fotografiile realizate în această perioadă fastă ne oferă și o impresie despre viața elitei arădene, despre modul de trai a celor înstăriți și ne indică câte ceva și despre personalitatea lui Jacques Faix. Poetul Ady Endre, aflat de mai multe ori în vizită la Arad, poposește mereu în casa lui Faix, poate și pentru că era vrăjit înainte de toate de frumusețea soției lui Jacques. Și Pablo Casals, concertând la Arad, este un oaspete de seamă a casei lui Jacques Faix. După fondarea Clubului foto arădean în anul 1906, prin grija și truda lui Jacques Faix avea să se desfășoare în 1907 la Arad prima expoziție fotografică națională de pe teritoriul Ungariei. Acest eveniment a putut fi organizat datorită implicării lui Faix și a profesorului Matusek, cei doi fotografi arădeni ce au fost remarcați și la nivel național și internațional cu această ocazie. În anii care urmează, cei doi ajung recunoscuți internațional, fiind premiați pentru fotografiile lor la Budapesta, Viena, Paris și Berlin.
Fotografia a fost o constantă în viața familiei Faix, astfel în perioada când înfloreau merii, mergeau de obicei în Austria, la Wachau, așa cum demonstrează nenumăratele fotografii de acolo. Pe lângă peisaje impresionante, cu cetăți în ruine sau natura în floare, aparatul lui Jacques Faix surprinde și imagini ale idilei de familie, împodobirea pomului de Crăciun, slujnica punând masa sau soția îmbrăcată mereu elegant cu copilul încă mic al celor doi admirând peisajul în multele excursii ale din acești ani ai familiei.
Fotografiile de natură personală din viața familiei Faix completează tabloul, ilustrând ce însemna să fii în elita orașului în vremea aceea. Producătorul de piane și fotograful arădean avea două mașini și petrecea împreună cu familia vacanțe lungi în Europa, ajungând, așa cum fotografiile cu aceste ocazii le demonstrează, în Alpi, în munții Tatra, în Elveția, Italia, dar desigur și în Transilvania sau alte locuri din Austro-Ungaria de atunci.
Jacques Faix nu a fost doar un desăvârșit constructor de piane, el a fost și un adevărat pionier al artei fotografice arădene, motiv pentru care a și găzduit primul fotoclub din Arad. Destul de rapid a ajuns să facă parte din elita fotografilor „amatori” de pe teritoriul Ungariei, așa de pildă amintim că lucrările lui au fost amintite în revista „A Feny” (Lumina).Clubul foto din Arad era o adevărată instituție de cultură, oferea membrilor acces la revistele de specialitate din Europa nu de puține ori fotografiile arădenilor erau publicate în respectivele reviste..
Semantica unor termeni cunoaște dezvoltări de-a lungul epocilor istorice, iată că termenul de „amator” ce l-am folosit în contextul artei fotografice a lui Jacques Faix nu trebuie să fie înțeles din perspectiva secolului XXI, este evident că acești „amatori” au creat adevărată artă și asta pentru că în opoziție cu „profesioniștii” care își câștigau existența din fotografie (fotografii tip clișeu sau cele realizate la diverse evenimente), amatorii aveau libertatea de a experimenta și de a fotografia peisaje sau ipostaze inedite, iată cum ia naștere „pictorialismul”. Tot în această perioadă putem identifica încercări de realizare a unor reportaje fotografice, iar în acest context este important de amintit faptul că având în vedere costurile foarte ridicate ale tehnicii și substanțelor folosite în acea perioadă, „amatorii” erau oameni înstăriți care dețineau resursele financiare pentru a se putea dedica acestei noi arte.
Fotoclubul din Arad ilustrează plenar această realitate, din acesta făcând parte într-adevăr elita burgheză din Arad, industriași, medici și farmaciști, profesori și înalți funcționari din administrația publică. De acest club nu era străină familia Neuman, familie arădeană ce era serios implicată în opere de caritate și de sprijinire a culturii, mai ales prin Alfred jr. ce avea interese culturale asemănătoare cu cele ale lui Jacques Faix, făcând ambii parte din aceeași generație.
Jacques Faix a fost un „stâlp” al societății culturale arădene, acest atribut este unul firesc, dacă ne gândim că acesta a fost membru în foarte multe asociații și cluburi înființate pentru potențarea orașului de pe Mureș, așa spre pildă amintim faptul că a deținut de mai multe ori președinția fotoclubului arădean sau al filialei Asociației de Turism Transilvania. Jacques Faix a încercat să transmită cunoștințele sale și altora, motiv pentru care a organizat mai multe conferințe în domeniul artei fotografice, fiind prezentate tehnici și proceduri novatoare, știut fiind faptul că în epocă arta fotografică a cunoscut evoluții spectaculoase datorate schimbărilor permanente în tehnica utilizată.
Arta fotografică a lui Jacques Faix poate sta sub semnul curentului „pictorialist”, un curent ce se înfiripă în acea epocă și care îl provoacă pe fotograf să iasă din confortul atelierului și de a încerca să surprindă pe peliculă măreția naturii, viața cotidiană fără retușuri sau adevărate tablouri fotografice. Jacques Faix a fost un profesionist al fotografiei, iar arta lui a fost onorată cu medalia de argint acordată lui în 1911 la Paris în cadrul expoziției internaționale de fotografie.
Jacques Faix a fost o personalitate puternică, care s-a manifestat astfel și în relația cu clienții, astfel este credibilă anecdota potrivit căreia Faix nu negocia prețul pianelor sau fotografiilor realizate, iar clienții care încercau o discuție în această direcție trebuiau să se aștepte ca maestrul să o încheie fără menajamente. În acest comportament identificăm nu doar superioritatea clasei sociale căreia îi aparținea, remarcăm în special respectul pentru valoare, pentru lucrul bine făcut, virtuți tot mai străine societății în care trăim astăzi. Jacques Faix ne transmite, peste timp, o lecție pe care ar trebui să ne-o însușim: conștiința de a face lucrurile temeinic și cu dăruire.. Din puținele mărturii aflăm că era foarte răbdător, mai ales când se dedica pasiunii fotografiei, astfel aștepta momentul prielnic, petrecea ore întregi în cartierul țigănesc al orașului Arad sau prin satele din împrejurimi pentru a obișnui oamenii, subiecții fotografiilor sale, cu prezența sa și cu aparatura specifică, încercând astfel să surprindă firescul care i se părea atât de important în creația lui fotografică. În mod evident avea o conștiință, poate neasumată, a documentaristului, fotografiile sale din cartierul țigănesc și nu numai, dovedind din plin asta.
Perioada interbelică, deși una prosperă și de creștere, nu lasă foarte multe urme parcursului vieții lui Faix. Băiatul lui avea să-și întemeieze o familie în capitala Ungariei, de acolo încearcă să-și ajute tatăl și mama vitregă, dar mai multe detalii nu sunt știute sau nu pot fi probate istoric cu excepția faptului ca era un Sommelier recunoscut . Perioada interbelică, așa cum am arătat mai sus se caracterizează prin opulență, prin potențarea artelor și a unui anumit curent caracterizat printr-o frivolitate acceptată – să ne gândim doar la fotografiile artistice nud – deci o perioadă prolifică, totuși și viața și creația lui Jacques Faix aveau să intre într-un con de penumbră.
O dramă a unei lumi care se sfârșește... Și nu este vorba neapărat de schimbările geopolitice de după 1918, ci de sfârșitul epocii „domnilor”, acel concept ce este reprezentat de modul în care a trăit și creat Jacques Faix. Jacques Faix a fost exponentul lumii și epocii sale – un domn prin educație și aspirații, un adevărat om al forului ce s-a dedicat comunității, prin multiplele sale calități intelectuale.
Așa cum am arătat deja, știm relativ puțin despre viața și activitatea interbelică a lui Jacques Faix, trecerea în neființă în 1950 reprezentând sfârșitul unei alte lumi și începutul perioadei „glorioase” a socialismului atotbiruitor din estul Europei. Se impune o lume care nu mai era cea a lui Jacques Faix, o lume pe care a părăsit-o totuși la o vârstă respectabilă – 80 de ani – o lume în care văduva sa i-a supraviețuit încă un sfert de secol, încercând să ducă o viață onorabilă.
Ilona - care trebuia apelată Anna în amintirea surorii soțului ei, moartă prea devreme - tânăra de o frumusețe deosebită, curtată de marele poet Ady Endre, dar care i-a devenit cea de-a doua soție lui Jacques Faix a murit în anii `80 într-un apartament al fostei lor case, transformată în locuințe destinate clasei muncitoare a noului regim.
În anul 2004 se editează de către Muzeul Fotografiei din Ungaria un volum ce îi este dedicat lui Jacques Faix, datele din această carte nu sunt foarte consistente, aflăm însă că acesta a fost președintele fotoclubului arădean imediat după terminarea Primului Război Mondial, iar apoi a activat ca membru de bază al clubului până în momentul desființării acestui în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Fotoclubul arădean avea să renască în 1968 și prin mărturiile celor care au repus bazele acestei autentice instituții de cultură arădene știm că Jacques Faix nu a renunțat nicio clipă la pasiunea sa care l-a introdus printre pionierii artei fotografice din această parte a lumii, participând în constant la expoziții și conferințe, realizând în continuare fotografii care documentează viața celor din jurul său și a locurilor pe care le-a ales drept casă la începutul secolului XX în defavoarea Vienei.
Biografia lui Jacques Faix a urmat exemplul baronului Francisc Neuman, care a hotărât să rămână în România, mutându-și reprezentanța întreprinderilor de la Viena la București, fiind un industriaș care a continuat până în ultima clipă să susțină cu toate puterile societatea și cultura arădeană, crearea echipei de fotbal UTA fiind ultimul său gest înaintea imploziei lumii interbelice în strânsoarea regimului comunist importat forțat de la Moscova.
Jacques Faix, deși a participat la viața fotoclubului arădean, inclusiv la cele câteva expoziții organizate la Arad în perioada interbelică (având susținerea lui Vasile Goldiș ) , nu a mai avut impactul din tinerețe. Construcția de piane s-a transformat mai mult în activitatea de reparații și acordaje, iar concertele de pian și muzica de salon nu mai existau în formatul consacrat. Anii de după război pe care i-a mai trăit, au însemnat căderea în uitare, dar el și-a păstrat demnitatea și atitudinea omului educat și a omului ce a contribuit la evoluția societății arădene în perioada cea mai fastă a orașului Arad.